Familia... 

15.01.2017

     Am crescut de mic in casele de copii de stat si privat. La Brașov am ajuns la vârsta de 3 ani, la Complexul Educațional "Poiana Soarelui". Aici am crescut pana la varsta de 16 ani. Odata cu trecerea anilor, pe masura ce ma inaltam, au inceput sa se inmulteasca si problemele cu care trebuia sa ma confrut! Fiecare copil abandonat isi dorea sau își dorește la un moment dat a-si caute familia naturala. Asa am facut si eu,dar am aflat cu mare greutate informatiile de care aveam nevoie...

 Pentru a-mi indenifica familia, am apelat si la autoritățile Statului Român, dupa multe insistente. Stiu ca ambii parinti, au decedat. Mi-a parut rau, bineînțeles, niciodata nu i-am criticat, sincer am avut curiozitatea de a-i cunoaste, dar nu a fost asa sa fie. Imendiat dupa o lună, am aflat cu bucurie ca mai aveam si fratii: două surori si un frate. Nu am stat pe loc si am inceput să ii caut.... Insistentele mele nu au fost in zadar! Am aflat ca sora cea mai mare era intr-un centru de plasament pentru copiii cu handicap din Toplița. Fugisem cu doi prieteni ce îmi erau colegii de camin. I-am dus cateva haine, dulciuri si am stat cu ea.  Emotiile m-au coplesit cand am vazut-o pe sora mea mai mare. Nu am putu vorbi cu ea, din cauza problemelor de sanatate pe care le are. Doamna asistenta sociala, mi-a sugerat sa vorbim prin terapia de jocurii să desenez cu ea.  Nu stiu sigur, dar cred că cu siguranță a simțit ca ii sunt frate si ca eram fericit sa o vad pentru prima data. Am pastrat legatura cu asistenți sociali de acolo, unde acum recent, mi-au spus ca au transferat-o in alta parte, dar nu stiu unde. Astept raspunsul lor... A doua sora Vandana, mai mica traieste la Cluj-Napoca, are 23 ani acum si a stat si ea in casa de copii până cand sa decis sa isi faca familia ei. A reușit. Are trei copii frumoși, de diferite varste. Cand am fost la ea, si ne-am cunoscut, i-am auzit pe nepotii, strigându-mã "Upy" sau "uncul", eram asa emotionat ca am inceput sa plang de fericire si sa imi strang sora in brate. Legatura noastra este foarte apropiata si mereu vorbim la telefon. Nu imi venea sa cred ca visurile mele prindeau culoare, dar  mai aveam sa il cunosc si pe Matei! Nici in ziua de azi, nu am reusit sa-l vad.A fost adoptat in America. Mă întristează, ca nu pot sa il contactez si sa dau de el din cauza legii adoptiilor Internaționale, care nu-mi permite, sa pot lua legatura cu el. dar in acelasi timp sper sa ii fie bine si sa aibe parte de o viata frumoasa si armonioasa. Nu mi-am pierdut speranța ca va sosi acel moment, in care il voi cunoaste si pe el, sa pot sa il strang in brațe. Mereu ma gândesc, daca va exista aceasta sansa sa fim vreodata impreuna... .Dar stiti cum este?!

Niciodata nu se stie, ce iti rezerva ziua de maine! :)